Scrisoarea Alexandrei pentru Mos Craciun

Dear Santa,
Nu este prima scrisoare pe care ti-o scriu dar ca de fiecare data sunt la fel de emotionata…
Cand mami mi-a spus ca vei sosi..m-am gandit ca trebuie sa invat multe poezii, cantecele, sa fiu cuminte, sa mananc tot din farfurie, sa strang jucariile din camera mea, sa iau numai note buna la scoala, dar apoi mi-am zis ca eu asta fac mereu si ca de data asta trebuie sa fie ceva special pentru tine.
M-am gandit...m-am tot gandit, apoi am luat o bucata de hartie, un creion, o foarfeca, o culoare si am creat o steluta mica, micuta pe care am lipit-o pe geamul camerei mele. Asa ca atunci cand renii te vor purta sus, sus de tot si de acolo vei privi spre pamant…fereastra unde lumineaza o mica stea e a mea…e steluta care, la fiecare Craciun iti va arata ca te astept si ca, desi vor trece anii, o parte din inima mea ca crede mereu in Mos Craciun.
Cu drag, Alexandra B.

Zambesc...

Veneam de la servici cand m-am surprins zambind. Semaforul se facuse de mult verde dar eu zambeam fericita cu nasul in volan. Individul din spate a tinut sa ma trezeasca brutal si de-a dreptul barbateste...Faaaa, dormi? Mitocan...Ridic degetul cel mai lung si zambesc in continuare. Il ridic in gand...nu de alta dar nu vreau sa mai aud si alte cuvinte frumoase din partea individului ferchezuit din spate. Ma depaseste in Audi-ul lui argintiu de care e tare mandru, si se mai uita odata la tuta care l-a facut sa intarzie 5 secunde din viata lui...5 secunde de vis...Si eu zambeam...multuminte de mine, de realizarile mele, de familia mea...de rata din banca...de criza care ameninta pe toata lumea...Tipul cu Audi-ul nu si-ar fi facut cu siguranta griji din cauza asta...Zambesc din nou, de data asta am ajuns acasa, descui usa si o mogaldeata mica si ciufulita imi sare imi brate...Ce as putea sa-mi doresc mai mult?

Carte, ceai, muzica, dichis...

Am fost deunazi in mall, cu treaba...Nu, nu sunt una din tipele acelea pentru care mall-ul reprezinta suprema activitate la sfarsit de saptamana, tipe care isi agata geanta cu eticheta de firma in afara si defileaza mai ceva ca pe un podium de prezentare de moda. Vizita s-a prelungit si am poposit indelung prin magazine...apoi mi-am amintit ca exista la etajul 2, un loc deosebit in care puteai citi o carte sau bea un ceai, in care se servea dulceata de casa in farfuriuta, alaturi de un pahar cu apa...asa cum numai la bunica am mai vazut.. Nu era un loc pretentios, nu se fuma, se vorbea in soapta si mirosea peste tot a carte noua si a ceai aromat...Am urcat hotarata sa ma rasfat cu un ceai bun, cu denumire exotica si cu o dulceata aurie de gutui, sa ma asez la masuta de la geam si sa imi pierd privirea in gol, sa rasfoiesc o carte si la plecare sa o cumpar pentru a vedea ce se intampla pana la urma...Am ramas insa in capatul scarilor, un pic dezamagita...locul meu preferat nu mai exista, se inchisese...cine mai bea ceai si mai mananca dulceata in ziua de azi?
M-am intors din drum, lumea roia in jurul celorlalte magazine pline de "new arrival" si niciunul nu parea deranjat de faptul ca nu mai au unde servi dulceata de gutui care imi amintea atat de bine de copilaria mea...

Traiesc pentru ca te iubesc...

Te-am asteptat mai mult decat am facut-o vreodata si cand te-am vazut acolo, in pragul usii am simtit ca incep sa traiesc din nou. Nu am putut sa imi stapanesc lacrimile, nu am putut sa nu te strang langa mine si sa nu imi doresc sa nu mai pleci niciodata.
Mi-a fost frica, teama...o teama ce nu o puteam controla desi incercam din rasputeri sa nu o las sa ma cuprinda, sa imi acapareze mintea, gandurile...Am strans perna pe langa mine si am ramas asa, nemiscata, ghemuita in mine, ca si cum m-as fi aparat de ceva ce ar fi putut sa imi faca rau.
Nu am dreptul sa iti cer nimic...poate doar promisiunea ca te vei intoarce mereu acasa, la noi...

Pilotii nu mor niciodata. Ei decoleaza si nu se mai intorc...

Nu plecasem dar m-am intors, simteam nevoia sa scriu... Sunt furioasa, suparata, trista. Te trezesti dimineata, bei o gura de cafea, pregatesti copilul pentru scoala, pleci la serviciu, toate merg bine sau cel putin asa pare...Nu realizezi (sau atat de rar) ce frumos straluceste soarele, ce nostalgic fosnesc frunzele cand te joci cu picioarele in ele, ce minunat e cand ai parte de toate astea. Apoi un telefon (o sa ajung sa le urasc) imi sparge linistea: "...a cazut un avion la Campia, pilotii nu s-au salvat." Sec. Inchid telefonul si raman nemiscata, de ce-urile ma chinuie, creierul amorteste si refuza sa creada. Negarea. Am ramas asa, cu ochii in gol si fara suflare parca, gandul egoist mi se strecura in minte...el e bine, e bine...
Au plecat doi ingeri la escadrila din cer...Numai cei ca ei pot intelege ce este zborul, ce inseamna sa te ridici sus, sa fii aproape de D-zeu, sa atingi norii si sa simti pasarea de fier cum ti se supune, salbatica si rece, cum uneori nu te mai asculta si atunci nu ramane decat sa iti intinzi propriile aripi si sa zbori pentru totdeauna...
Dumnezeu sa ii odihneasa in pace!