A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva...

Nostalgii de toamna...e clar ca nu sunt legate de data din calendar, atata timp cat a fost cald si bine nu m-am gandit ca e aici, nu ii simteam prezenta, astazi insa mi-a zambit dupa un nor din care s-au scuturat picaturi mari si reci de ploaie si mi-a trimis si o bezea pe o rafala de vant care mi-a inghetat obrazul. Heiii, mi-a venit sa ii strig, unde te trezesti...nu vezi ca eu sunt inca in papuci? M-am oprit pentru ca stiam ca nu am nici o sansa sa ma cert cu ea, stie una si buna si nu se lasa pana nu se instaleaza ca la ea acasa...pe bancile si aleile din parc, pe plaja ramasa pustie, pe strada goala si maturata de vant. Vezi ce faci? Uita-te in jurul tau...iti place ce vezi? Dar ea rade rautacios, mai arunca ceva stropi, scutura copacii de frunze, alunga copiii galagiosi inauntru in casele lor...stiu ca nu are sens sa ma impotrivesc, zambesc si eu la randul meu si plec mai departe bombanind in sinea mea...S-o crezi tu ca 2-3 stropi de ploie imi vor strica buna dispozitie... "A venit toamna...acopera-mi inima cu ceva..."

Prima zi de scoala

Imi amintesc totul.
Cum mama mi-a facut codite (perfect simetrice) si mi-a legat la ele doua funde mari, albe, la care nu avusesem pana atunci acces. Cum mansetele apretate si gulerasul alb ca zapada se potriveau perfect la uniforma (de matematica - de ce oare ?).
Cum ieseam in acea dimineata cu zambetul pana la urechi si cu buchetul de flori invelit in hartie colorata ca toamna.
Cum toata lumea ne zambea mai "altfel"...
Cum imi imaginam locul in care trebuia sa invat bine si sa cresc mare...Cum i-am cunoscut pe Gabi, pe Catalina, pe Simona. Aveau tot 6 ani.
Cum am invatat sa ofer "oficial" florile in hartia colorata. Cum, ca printr-o minune, se adunau sute de flori in bratele invatatoarei si cum, deodata, se facea primavara...
Cum m-am tinut strans de mana mamei in timp ce se rostea discursul de inaugurare a noului an scolar. Primul, pentru mine...
Cum mama mi-a dat drumul la mana si mi-a spus: "ar fi cazul sa mergi la colegii tai de clasa". Cum o cautam cu privirea si ea imi zambea, dandu-mi siguranta, cum ne cautam toti parintii cu privirea, neindraznind sa intram in vorba unii cu altii. Si cum, la pranz, plecam spre casa tinandu-ne de ghiozdane si razand cu gura pana la urechi...
Cum miroseau cartile, ghiozdanul, invelitorile...pachetul de la mama.
Cum imi placea mereu sa modelez plastilina, desi mi se explica faptul ca exista doar o ora special alocata pentru asta...
Cum am dus primul 10 acasa ca pe cel mai pretios trofeu. Era pentru ca am scris frumos litera "a" mic de mana...
Cum ma ridicam in mijlocul orei si spuneam ca vreau sa colorez, desi era ora de matematica...Cum cantam in pauza, tinandu-ne de maini...
Cum niciodata pauza nu era prea lunga...
Cum nu intelegeam de ce e nevoie de atatea acolade si paranteze, pana cand mi-a explicat tata ca ele delimiteaza o anumita ordine... si atunci am inteles...
Cum am primit prima carte despre Laponia. Cadou ca am invatat bine...
Cum cercetam buburuzele si furnicile si ne imaginam ca noi suntem uriasii din viata lor...
Cum nucul batran era livingul nostru si cum la masa de pranz ne saturam numai cu dude...
Cum alergam cu picioarele goale prin apa garlei, julindu-le, dar fiind atat de fericiti !
Cum am invatat ca genunchii juliti dor doar un pic si ca, de fapt, orice cadere e o ridicare in sine... Cum puneam foite de ceapa rosie la microscop si ne miram cat de complex poate fi un cm patrat de ceapa...
Cum ne simteam importanti jucandu-l pe Caragiale la doar 10 ani...
Cum faceam nodul gordian la piciorul mesei si incercam sa il desfacem fara sa il taiem...Cum ne prindea inserarea pe camp, culegand fluturi...
Si, daca as trece azi prin fata scolii mici, dar cu lambriurile proaspat vopsite in verde, Si, daca as trece azi prin fata scolii mari si cu peretii vopsiti in galben pal,
... nu stiu daca as zambi sau as lacrima....

File de vacanta

Am fost plecati in vacanta si am stat mai mult ca niciodata, 11 zile care au trecut ca un vis...a plouat dar a fost si vreme frumoasa, m-am bucurat de fiecare zi la maxim, de raze de soare si picaturi de ploaie, de zambete si iubire, de racoarea muntilor si mirosul de brad. Imi place muntele, nu stiu daca as putea alege intre munte si mare insa, stiu ca nu as putea lasa sa treaca cateva luni fara sa nu ma bucur de brad si creste. Nu urc prea mult, nu sunt temerara...imi place sa stau si sa ma bucur de toate astea de pe terasa camerei, lungita in sezlong, cu o cafeluta in mana si visand cu capul lasat usor pe spate... Am facut insa si drumetii, imi place bucuria din ochii Alexandrei cand, cu obrajii imbujorati de efort, urca si striga din cand in cand: mamiiii, mai e un pic pana in varf, hai! Si urcam...sprijiniti intr-un toiag improvizat dintr-un bat gasit la marginea padurii si acolo sus, aproape de nori, intind mainile si las bucuria simpla dar navalnica sa imi inunde sufletul...si nu pot sa nu exclam: Doamne, cat de frumoasa e viata!

Zilele trec...

Zilele trec incet, una cate una...e luni, e marti...apoi sambata duminica...si din nou luni, marti...e primavara, e vara...ninge, apoi pomii se imbraca in alb, in verde, in ruginiu. Zile aparent la fel dar mereu altele, anotimpuri ce trec prin noi, si peste noi...
Ma privesc si ma incrunt, apoi zambesc pentru ca in cele din urma sa ma incrunt din nou. Sunt eu, mereu eu, aceeasi si totusi mereu alta, fetita, adolescenta, iubita, femeie, mama...si ma gandesc ca intr-o zi ma voi privi din nou si voi adauga la ceea ce sunt acum altele si altele...bunica...batrana...pana cand voi inceta sa ma mai caut si sa ma intreb ce anume mai urmeaza sa fiu...

Mi-am facut blog

Mi-am facut blog...De ce? Habar nu am. E trendy sa ai unul, intri si iti scrii gandurile, poate nu pe cele ascunse de teama ca ti-ar putea invada cineva intimitatea dar scrii ceva totusi, apoi intri a doua zi si recitesti...te amuzi sau mai adaugi un cuvant, doua...rescrii, trimiti unui prieten link-ul, te astepti apoi ca el sa faca un comentariu la cele scrise de tine.
Demult aveam jurnal, unul grosut, cu coperti cartonate in colturile caruia lipisem inimioare colorate si in care scriam aproape in fiecare zi, Draga jurnalule... era cel mai bun prieten al meu in serile adolescentei mele cand ma vedeam neinteleasa de nimeni, tradata de cea mai buna prietena, nedreptatita de vreun profesor la teza sau...parasita de iubitul cu mapa din vinilin negru. Nici macar nu mai am vreunul ramas sa ma citesc si sa caut sa ma recunosc...ultimul a luat drumul cutiilor de carton lasata la mama acasa alaturi de colectia de poze cu actori, de masini de la guma de mestecat si de servetele adunate cu mare grija de la toate nuntile si petrecerile pe la care ne purtara pasii. Ei asta e...nu pot sa nu fiu nostalgica, intrasem sa scriu ce mai fac si am ramas cu cohii atintiti in ecran si zambind usor in coltul gurii...noroc cu Alexandra care a inceput sa tropaie pe langa mine si sa ma aduca cu picioarele pe pamant. Heiii, welcome de real world.